Viscolul devenea tot mai puternic cu fiecare minut care trecea. Vântul împingea bulgări grei de zăpadă prin parcare, iar felinarul vechi de deasupra intrării pâlpâia când aprins, când cufundat din nou într-o lumină galbenă și tulbure. Taisia închise ușa cu zăvorul și pentru o clipă își sprijini fruntea de geamul rece. Înăuntru era liniște, doar din bucătărie se auzea bolborositul oalei uitate pe foc.
— Va fi o noapte grea — spuse ea încet. — Pe o furtună ca asta drumurile parcă dispar.
Andreea își șterse mâinile de un prosop și se apropie de fereastră.
— Poate că nu mai trece nimeni în seara asta… — murmură ea nesigur.
Dar parcă în răspuns la vorbele ei, din perdeaua de zăpadă se auzi un huruit înfundat de motor. Apoi încă unul. Și încă unul.
Taisia ridică brusc capul.
— Auzi?
După un minut, farurile apărură în parcare. Mai întâi un camion. Apoi altul. Și încă unul. Camioane uriașe, acoperite de zăpadă, intrară încet în parcare și se opriră aproape de intrare.
Ușa se deschise brusc, iar în încăpere intră un val de aer înghețat împreună cu trei bărbați în geci groase. Fețele le erau roșii de frig, iar genele le erau albe de chiciură.
— Este cineva aici? — întrebă răgușit unul dintre ei.
— Este — răspunse calm Taisia. — Intrați. Încălziți-vă.
Bărbații priviră în jur. În sala aproape goală ardeau doar câteva lămpi, iar pe mese stăteau solnițe vechi și sticle cu oțet. Dar mirosul de mâncare caldă era adevărat și îmbietor.
— Noi… — începu unul dintre camionagii, scoțându-și căciula. — Am rămas blocați pe drum. Mai încolo e totul acoperit de zăpadă. Stația nu prinde semnal. Cel mai apropiat sat e la vreo treizeci de kilometri.
Se opri pentru o clipă și își feri privirea.
— Combustibilul e pe terminate. Iar bani… — ridică din umeri. — Nu avem cu ce plăti.
Andreea deschise gura să spună ceva, dar Taisia o opri ușor din gest.
Se uită la bărbați. Obosiți, înghețați, cu aceeași privire pe care o văzuse de sute de ori pe vremea când Matei era încă în viață.
Taisia oftă încet.
— Luați loc — spuse ea. — Imediat aduc supă.
Zece minute mai târziu, pe mese apărură farfurii aburinde. Supă groasă, pâine tăiată și un castron mare cu cartofi și carne înăbușită. La început bărbații mâncau cu grijă, parcă nevenindu-le să creadă că mâncarea era într-adevăr pentru ei. Apoi foamea învinse.
Lingurile începură să lovească farfuriile.
— Doamne… — murmură unul dintre șoferi. — Credeam că în noaptea asta vom îngheța pur și simplu în cabină.
Un altul ridică privirea spre Taisia.
— Mulțumim. Noi… ne vom întoarce. Vom plăti.
Taisia făcu doar un gest din mână.
— Mâncați liniștiți.
Dar unul dintre bărbați o privea atent.
— Scuzați-mă… dumneavoastră nu sunteți cumva soția lui Matei Ionescu?
Taisia încremeni.
— Am fost… — răspunse încet. — Îl cunoșteați?
— Cum să nu — zâmbi bărbatul. — Odată m-a scos din șanț cu camionul lui. Noaptea. În viscol. Dacă nu era el, înghețam acolo.
Clătină din cap.
— A fost un om bun.
În încăpere se lăsă pentru o clipă liniștea. Chiar și vântul de afară părea să fi slăbit.
Taisia se întoarse spre aragaz, prefăcându-se că verifică oala.
— Mâncați — spuse ea încet. — Cât timp e caldă.
În noaptea aceea camionagiii dormiră chiar în sală. Unii pe bănci, alții pe jachetele lor lângă perete. Viscolul nu se opri până dimineață.
Dimineața plecară.
Înainte să iasă, bărbatul care vorbise despre Matei se opri în prag.
— Ne vom întoarce, doamnă. Cu siguranță.
Taisia îi răspunse doar cu un zâmbet obosit.
— Drum bun.
Când camioanele dispărură în ceața albă de zăpadă, cârciuma redeveni tăcută. Se auzea doar tic-tacul ceasului vechi de pe perete.
Trecură două zile.
Într-o dimineață Taisia stătea la masă și număra banii. Erau aproape nimic.
— Până la sfârșitul săptămânii banca va lua clădirea… — murmură ea.
Andreea stătea tăcută lângă ea.
— Poate ar trebui totuși să vindem… — spuse ea cu grijă.
Taisia clătină din cap.
— Cui?
În acel moment se auzi din afară un zgomot familiar de motoare.
Mai întâi unul. Apoi încă unul. Apoi mai multe deodată.
Andreea alergă la fereastră.
— Doamna Taisia… sunt camioane.
Parcarea se umplu repede. Cinci. Apoi șapte. Apoi și mai multe.
Din cabine coborâră unul câte unul camionagii.
Taisia ieși încet pe verandă.
În fața cârciumii erau aproape o duzină de camioane.
Și aceiași trei bărbați care mâncaseră acolo cu două zile înainte.
Primul se apropie bărbatul care vorbise despre Matei.
— Bună ziua, doamnă.
Taisia îi privi nedumerită.
— Ce s-a întâmplat?
Bărbatul scoase un dosar din geacă și i-l întinse.
— S-a întâmplat că binele nu se uită.
Taisia deschise dosarul.
Înăuntru era un document bancar.
Datoria — achitată.
Timp de câteva secunde privi foaia fără să înțeleagă ce citește.
— Este… o greșeală… — șopti ea.
Șoferul clătină din cap.
— Nu este nicio greșeală.
Arătă spre camioanele din parcare.
— Le-am povestit băieților la stație cum ne-ați hrănit în noaptea aceea. Când oricine altcineva ar fi închis ușa.
Zâmbi ușor.
— Camionagiii sunt oameni simpli. Dar nu uităm cine ne-a întins o mână.
Un altul adăugă:
— Am strâns bani. Fiecare cât a putut.
— Și vechii prieteni ai lui Matei au ajutat — spuse al treilea.
Taisia se așeză încet pe treaptă.
Ochii i se umplură de lacrimi.
— Ați înnebunit… — spuse ea încet.
— Nu — răspunse calm bărbatul. — Doar am întors binele.
Se uită la firma „Drumul Nordului”.
— Locuri ca acesta trebuie să trăiască.
În spatele lor unul dintre camioane porni motorul.
— Ei bine, băieți, plecăm?
— Plecăm.
Șoferii se întoarseră spre camioanele lor.
Înainte să urce în cabină, bărbatul se întoarse încă o dată spre Taisia.
— Și știți ceva?
Taisia ridică privirea.
— De acum vom trece din nou pe acest drum.
Zâmbi.
— Pentru că aici există un loc unde cineva ne așteaptă.
Camioanele ieșiră unul după altul din parcare, lăsând urme adânci în zăpadă.
Taisia îi privi mult timp.
Apoi se ridică, strânse hârtia în mâini și spuse încet:
— Matei… auzi?
Se pare că… drumul tău a prins din nou viață.
Fii primul care comentează