Erau deja aproape convinși că totul a mers perfect, când de jos s-a auzit brusc un sunet surd, nefiresc — nu zgomotul apei, nu lovitura de stânci, ci ceva diferit. Amantul s-a oprit în mijlocul strigătului, iar femeia și-a coborât încet mâinile de pe față. În ochii ei, pentru prima dată, nu mai era prefăcătorie, ci o frică reală. Nu se așteptase ca sunetul să fie atât de… viu.
S-au privit pentru o clipă, iar în acea pauză scurtă a trecut între ei o urmă de îndoială. Bărbatul a înghițit în sec și a făcut un pas spre margine, dar nu a avut curajul să privească în jos. Vântul s-a întețit, ceața de la cascadă s-a ridicat și a acoperit totul. Parcă însăși natura nu voia să le arate rezultatul faptei lor. Femeia i-a strâns mâna, iar el a simțit cum tremură, deși cu doar câteva minute înainte fusese rece și hotărâtă.
— Totul… e în regulă — a șoptit el mai mult pentru sine. — Nu putea să supraviețuiască. Ai văzut cât de sus era…
Femeia nu a răspuns. Și-a amintit privirea soțului din ultima clipă — calmă, aproape resemnată, dar cu ceva în plus, ceva ce nu înțelesese atunci. Acum acel gând apăsa mai tare decât frica de a fi descoperită. Respirația i s-a accelerat și s-a apropiat încet de margine, ignorând gestul de protest al amantului.
S-a aplecat, încercând să distingă ceva prin ceață… și atunci a văzut o mișcare.
La început a crezut că este o creangă sau o piatră, dar conturul a devenit mai clar. Mai jos, pe o margine îngustă, la doar câțiva metri de gol, era cineva. Și acel cineva… se mișca.
— El… — a șoptit neîncrezătoare. — Este viu…
Amantul a împins-o brusc la o parte și s-a uitat în locul ei. Fața i s-a albit imediat. Bărbatul era într-adevăr acolo, agățat de o rădăcină ieșită în afară, care, printr-un miracol, îi oprise căderea. Scaunul cu rotile dispăruse, dar el era acolo. Și se mișca.
— La naiba… — a șuierat printre dinți. — Nu se poate.
În acel moment, de jos s-a auzit o voce slabă, dar clară.
Nu suna ca o cerere de ajutor. Mai degrabă ca o sentință. Femeia a făcut un pas înapoi, ca și cum ar fi fost lovită. În mintea ei au trecut fulgerător toate consecințele. Dacă el supraviețuia, totul era terminat. Nu doar banii — viața lor, libertatea lor, totul.
Amantul și-a strâns pumnii și a luat o decizie.
— Ascultă-mă — a șoptit tăios. — Trebuie să terminăm asta. Acum. Înainte să ajungă cineva aici.
— Ești nebun? — a șuierat ea. — Pe aici pot trece oameni…
— Și dacă urcă? — a întrerupt-o el. — Crezi că o să tacă?
Cuvintele lui au lovit mai tare decât orice țipăt. Femeia a rămas tăcută. A privit din nou în jos. Soțul ei încerca să se ridice, încet, cu greu, dar cu o hotărâre încăpățânată.
— O să… urc… — s-a auzit vocea lui.
Și în acel moment ceva s-a rupt în ea. Pentru prima dată după mult timp, l-a văzut din nou ca pe un om. Nu ca pe o povară. Nu ca pe un obiect. Ci ca pe cineva care luptă pentru viața lui. Și asta a fost mai înfricoșător decât orice.
— Nu pot… — a șoptit ea. — Nu mai pot…
Amantul a privit-o cu dispreț.
— E prea târziu — a spus rece. — Ești deja în asta până peste cap.
A făcut un pas spre margine, s-a uitat în jur și a ridicat o piatră mare. Femeia a rămas nemișcată. Timpul părea că se întinde. L-a văzut cum ridică piatra, cum i se încordează fața… și atunci a auzit sunetul.
La început îndepărtată, abia perceptibilă, dar tot mai aproape. Bărbatul a încremenit. Piatra i-a alunecat din mâini și a căzut cu un zgomot surd pe pământ. Amândoi s-au întors.
Pe potecă alergau deja oameni spre ei. Cineva auzise strigătele și chemase ajutorul. Veste roșii, stații radio, pași grăbiți — totul se întâmpla prea repede.
— Înapoi! — a strigat unul dintre salvatori. — Îndepărtați-vă de margine!
Amantul a făcut un pas înapoi, apoi încă unul. Siguranța lui s-a prăbușit în câteva secunde. Femeia stătea nemișcată, ca înrădăcinată în loc. Privirea îi alerga între salvatori și marginea unde soțul ei încă se agăța.
Salvatorii au evaluat rapid situația. Unul dintre ei s-a asigurat cu o coardă și a început să coboare. Ceilalți i-au îndepărtat pe cei doi și au început să pună întrebări la care niciunul nu putea răspunde coerent.
— El… a căzut… — a bâlbâit amantul, dar vocea îi tremura.
Femeia nu a spus nimic.
După câteva minute, salvatorul era deja lângă bărbat. Au schimbat câteva cuvinte, dar zgomotul apei acoperea totul. Apoi au început încet să-l ridice.
Fiecare secundă părea o eternitate.
Și în cele din urmă l-au adus sus.
Era palid, epuizat, cu sânge pe față și pe mâini, dar viu. Privirea lui a găsit-o imediat pe ea. Femeia nu a putut să o susțină și și-a întors capul.
— M-ați… împins… — a spus el încet, abia respirând, dar suficient de clar pentru a fi auzit.
Salvatorii s-au privit între ei. Unul dintre ei s-a uitat atent la amant, apoi la femeie.
— Este adevărat? — a întrebat.
Amantul a făcut un pas înapoi. Dar era deja prea târziu. Fața lui spusese totul.
Femeia a închis ochii.
În acel moment a înțeles că pierduse totul. Nu din cauza lui. Nu din cauza salvatorilor. Ci pentru că ea însăși trecuse o limită de la care nu mai există întoarcere.
Soțul ei zăcea pe targă, respira greu, dar în privirea lui nu era ură. Nu era furie. Doar oboseală… și o tristețe tăcută, adâncă.
Și asta era mai înfricoșător decât orice pedeapsă.
O oră mai târziu îi duceau deja în mașini diferite. Pe el — la spital. Pe ei — la poliție.
Iar în timp ce mașina mergea încet pe drumul sinuos, femeia privea pe geam și, pentru prima dată după mult timp, nu se gândea la bani.
Se gândea la cum totul ar fi putut fi altfel… dacă s-ar fi oprit măcar o clipă.
Fii primul care comentează