Ion la început a râs, convins că doar continui scena aceea ciudată până la capăt. Fața lui, înroșită de la țuică, strălucea sub lumina lustrei, iar ochii i se îngustaseră într-o expresie de autosuficiență.
— Ce e, facem spectacol acum? — a mormăit el, dar totuși s-a ridicat greu, sprijinindu-se cu palmele de masă.
Am așezat oglinda pe podea astfel încât să-l reflecte din cap până-n picioare. Sticla veche deforma ușor contururile, dar nu ascundea adevărul. Am făcut un pas înapoi și am arătat în tăcere.
— Privește, vulturule — am spus calm. — Aici. Și aici. Și încă aici.
S-a uitat mecanic la propria reflexie. La început cu un zâmbet pe jumătate, ca un om obișnuit să se vadă încă acceptabil. Apoi zâmbetul i s-a șters încet de pe față. Burta pe care încercase s-o tragă înăuntru cu câteva minute înainte, în oglindă părea și mai mare. Umerii îi erau căzuți, gâtul aproape înghițit de bărbia dublă.
Mihai a tușit stânjenit, încercând parcă să destindă atmosfera.
— Haideți, nu mai faceți așa…
— Nu — l-am întrerupt fără să ridic vocea, fără să-mi desprind privirea de la Ion. — Să privească. El vorbește despre adevăr.
Ion a încercat din nou să-și tragă burta, s-a îndreptat și, pentru o clipă, părea gata să spună ceva usturător, ceva care să-i redea rolul de „stăpân al casei”, dar și-a întors privirea de la oglindă.
— Toți îmbătrânim — a bombănit. — E altceva.
— În ce e altceva? — am întrebat încet. — Ție îți este permis să îmbătrânești, iar mie nu?
În cameră s-a lăsat o liniște atât de densă încât se auzea frigiderul din bucătărie. Adriana a așezat încet furculița în farfurie.
— Tu ești femeie — a spus în cele din urmă Ion. — Tu trebuie…
— Trebuie cui? — am făcut un pas înainte. — Ție? Ca să-ți fie ție plăcut să mă privești? Și mie? Mie îmi este plăcut să privesc asta?
Am arătat spre trupul lui. Nu am țipat. Și tocmai de aceea cuvintele mele au cântărit mai greu.
— Am născut doi copii, Ion. Am dus casa pe umeri douăzeci de ani cât timp tu „îți făceai cariera”. Am stat nopți întregi trează când aveai febră și gemeai ca un erou rănit. Iar tu mă ciupești în fața musafirilor?
A deschis gura, dar nu i-au ieșit cuvintele.
— Îmi atârnă pielea? — am repetat. — Și ție ce îți atârnă, Ion? Burta? Mândria? Sau respectul față de mine?
Degetele lui au tras nervos de curea. Mihai s-a întors spre fereastră, ca și cum întunericul ar fi devenit brusc interesant. Adriana mă privea ca și cum m-ar fi văzut pentru prima dată, nu pe Elena cea tăcută care servește și zâmbește.
— Glumeam — a spus Ion mai încet. — De ce faci din asta o tragedie?
— O glumă e glumă când toți râd — am răspuns. — Nu doar cel care o spune.
Am ridicat oglinda și am sprijinit-o de masă, astfel încât să ne reflecte pe toți. Patru oameni la o masă festivă, fiecare cu ridurile și imperfecțiunile lui, dar numai unul hotărât să le transforme în spectacol.
— Așază-te — am spus mai liniștită. — Ajunge.
S-a așezat încet. Țuica din pahar nu mai părea deloc festivă. A luat paharul în mână, dar nu a băut.
M-am așezat și eu. Inima îmi bătea tare, dar în interior eram limpede și rece ca sticla.
— Nu sunt dușmanul tău, Ion. Și nu sunt proprietatea ta. Sunt soția ta de treizeci de ani. Dacă ceva te deranjează, spune-mi între patru ochi. Nu așa.
El privea în farfurie. Umerii îi căzuseră. Pentru prima dată în seara aceea nu mai părea un vultur, ci doar un bărbat care se văzuse din afară.
— Eu… — a înghițit în sec. — Nu m-am gândit că te va durea așa.
— Nu te-ai gândit — am repetat. — Asta e problema.
Mihai s-a grăbit să schimbe subiectul, vorbind despre grădina lui și despre roșiile care anul acela crescuseră bine. Adriana a aprobat din cap. Conversația a continuat, dar nu mai era ușoară. Ceva se fisurase.
După o jumătate de oră au plecat. Adriana mi-a strâns mâna puțin mai mult decât de obicei.
— Ai făcut bine — a șoptit.
Când ușa s-a închis, casa a rămas în tăcere. Masa festivă părea obosită: farfurii neterminate, firimituri, pahare goale.
Ion stătea la fereastră. Eu am început să strâng farfuriile.
— Elena — a spus în cele din urmă.
Nu am răspuns.
— Iartă-mă.
Cuvântul a sunat stângaci, ca și cum nu l-ar fi folosit des. M-am oprit, dar nu m-am întors.
— Nu voiam să te umilesc. Doar că… îmbătrânim. Sunt furios. Pe mine. Și cade pe tine.
M-am întors încet spre el. Nu mai era urmă de aroganță.
— Dacă ești furios pe tine, lucrează la tine. Nu pe mine — am spus încet.
A dat din cap. A luat un prosop și a început să șteargă țuica vărsată pe masă, ca și cum ar fi putut șterge întreaga seară.
— Mâine merg la înot. Nu cinci minute cu ganterele. Pe bune — a spus brusc.
Am zâmbit ușor.
— Și eu. Dar nu pentru că ai spus tu. Pentru că vreau eu.
M-a privit atent. Poate pentru prima dată nu vedea soția care îndură totul, ci o femeie cu coloană vertebrală.
— În seara asta ai fost altfel — a spus încet.
— Nu. Sunt aceeași. Doar că nu mai tac.
Am luat oglinda de pe masă și am dus-o înapoi în hol, am agățat-o la loc pe cui. A revenit la locul ei, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Dar știam că ceva se schimbase.
Trecând pe lângă el, Ion mi-a atins ușor umărul.
— Chiar timp de treizeci de ani n-am văzut asta? — a întrebat.
— Ce? — am spus.
— Că ești mai puternică decât mine.
Nu am răspuns. Am stins lumina.
În noaptea aceea ne-am culcat în tăcere. Dar nu era o tăcere rece sau plină de resentimente. Era tăcerea de după furtună, când aerul devine mai curat.
Nu mă mai simțeam femeia ciupită de șold. Mă simțeam cea care ține oglinda.
Și în acea reflexie, pentru prima dată după ani, ne-am văzut cu adevărat.
Fii primul care comentează