Andrei o privea pe Elena ca și cum nu ar mai fi fost soția lui, ci un om străin, cineva pe care viața îl adusese lângă el pentru o vreme și atât. În interior nu era nicio explozie — nici gelozie, nici furie, nici durere. Doar o claritate rece: ea stătea în fața lui, bea vin cu alt bărbat în casa lor și nici măcar nu încerca să se justifice.
— De jumătate de an — răspunse în cele din urmă Elena, fără să-l privească în ochi. — Poate puțin mai mult.
Adrian râse scurt și nervos, ca și cum ar fi vrut să spună ceva, dar se opri. Degetele lui băteau ușor în masă, trădând o tensiune pe care încerca să o ascundă sub o aparentă relaxare. Andrei observă asta automat, așa cum observa în trecut la negocieri — cine minte, cine ezită, cine e gata să cedeze.
— Și ai decis că această casă e locul perfect pentru… relaxare? — întrebă calm.
— Este și casa mea — răspunse Elena tăios. — Sau ai uitat?
Andrei încuviință. Da, formal avea dreptate. Casa aceea o renovaseră împreună, se certaseră pentru detalii, aleseseră totul împreună. Dar acum nu mai suna ca o amintire, ci ca o revendicare.
— Nu am uitat — spuse încet. — Doar nu mă așteptam să-l aduci aici… pe el.
Adrian pufni, încercând să pară sigur pe el.
— Ascultă, omule, să nu facem scene. Suntem adulți. La voi s-a terminat de mult, nu?
Andrei îl privi. Nu era nicio amenințare în privirea lui, dar ceva îl făcu pe Adrian să tacă pentru o clipă.
— Ești sigur că știi ce s-a terminat la noi? — întrebă liniștit.
Se lăsă tăcerea. Afară, poarta se izbi de vânt, iar sunetul tăie aerul brusc. Elena oftă iritată, de parcă totul o obosea.
— Andrei, ajunge. Nu vreau dramă. De mult trăim ca niște străini. Tu în munca ta, eu în viața mea. Doar că tu nu ai vrut să vezi.
Cuvintele acestea au durut mai tare decât orice trădare. Nu pentru că erau noi, ci pentru că erau adevărate. Își aminti serile târzii, saluturile scurte, tăcerea din fața televizorului, conversațiile fără sens.
— Deci e vina mea? — întrebă el.
— Nu am spus asta — răspunse obosit Elena. — Dar nici tu nu ești o victimă. Pur și simplu… nu erai acolo. Chiar și când erai.
Andrei zâmbi ușor. Nu amar, ci cu o înțelegere calmă.
— Interesant. Credeam că fac totul corect. Muncesc, asigur, nu fac scandal. Am răbdare. Credeam că asta e baza.
— Eu o simțeam ca pe un gol — spuse ea încet.
Adrian se mișcă neliniștit, evident incomod.
— Poate ar fi mai bine să vă las să vorbiți — murmură. — Ies puțin.
— Rămâi — spuse Elena brusc. — Ești deja implicat.
Andrei o privi atent. În vocea ei era ceva nou — nesiguranță ascunsă sub fermitate. Și în acel moment înțelese: nici Elena nu știa exact ce face. Nu era o decizie, era o fugă.
— Nu, mai bine să plece — spuse calm Andrei. — Este conversația noastră.
Adrian nu insistă. Se ridică repede, își luă geaca și ieși fără un cuvânt. Ușa se închise mai tare decât era nevoie.
Andrei se așeză în fața Elenei, își turnă apă, bău și apoi vorbi.
— Aveai de gând să-mi spui?
Elena tăcu mult timp, privind masa.
— Nu știu — spuse în cele din urmă. — Credeam… că poate se va rezolva de la sine.
— De la sine? — repetă el. — Lucrurile astea nu se rezolvă singure.
— Sunt confuză — spuse brusc ea, iar pentru prima dată vocea ei era sinceră. — M-am săturat să mă simt invizibilă. Cu el… mă simt vie.
Andrei asculta, știind că nu are rost să contrazică. Nu era logică. Era ceva mai profund.
— Și pentru asta distrugi tot ce avem? — întrebă încet.
— Și ce avem? — răspunse ea. — Un apartament? Două pisici? Un cont comun? Asta nu e viață. E obișnuință.
Andrei se lăsă pe spate și închise ochii o clipă. Nu era haos în mintea lui, ci o claritate neașteptată.
— Bine — spuse el. — Atunci fără iluzii.
Elena se încordă, așteptând un conflict. Dar vocea lui rămase calmă.
— Nu e un răspuns — spuse Andrei. — Da sau nu.
Elena privi spre ușă, apoi spre el. Și în acel moment Andrei văzu frica. Nu de el — de alegere.
Cuvintele erau atât de simple încât Elena rămase surprinsă.
— Pleacă — repetă el. — Azi, mâine… cum vrei. Nu te voi opri.
— Mă lași așa ușor? — în vocea ei apăru o umbră de neliniște.
— Vrei să te implor? — zâmbi ușor. — Ar schimba ceva?
Andrei se ridică, se apropie de fereastră și privi curtea. Florile uscate, banca veche, aleea — tot ce fusese „al lor” nu mai era.
— Știi — spuse încet — toată viața am crezut că răbdarea e putere. Că dacă țin totul sub control, nimic nu se va rupe. Dar cred că doar nu am vrut să văd că totul era deja crăpat.
Se întoarse spre ea.
— Mulțumesc că mi-ai arătat asta. Chiar și așa.
Elena îl privea, iar în ochii ei nu mai era provocare, ci confuzie. Ca și cum se așteptase la altceva.
— Nu — o opri el blând. — Nu explica. Am greșit amândoi. Doar în moduri diferite.
Își luă geaca, cheile și se opri o clipă în ușă.
— Eu dorm înăuntru. Tu poți rămâne aici… sau pleca. Cum vrei.
— Și tu? — întrebă ea.
— Mâine mă întorc în oraș — răspunse el. — Și încep să trăiesc fără tine.
Ieși, lăsând-o singură pe verandă, între sticle și tăcere.
Noaptea, în zona Brașovului, era rece. Andrei stătea întins pe canapeaua veche, învelit în sacul de dormit, și pentru prima dată după mult timp nu încerca să-și controleze gândurile. Veneau și plecau singure — amintiri, cuvinte, momente ignorate.
Și printre toate acestea apăru ceva neașteptat — nu durere, nu gol, ci ușurare.
Dimineața se trezi la sunetul unei mașini. Se apropie de fereastră și îi văzu pe Elena și Adrian plecând. Ea nu se uită înapoi.
Andrei rămase acolo o vreme, apoi ieși pe verandă, luă pensula și deschise vopseaua.
Lucra încet, atent. Fiecare mișcare acoperea crăpăturile, urmele timpului, murdăria. Nu se grăbea.
Pentru că pentru prima dată după mulți ani, nu avea unde să se grăbească.
Și poate pentru prima dată simțea că ceva abia începe.
Fii primul care comentează