Lidia stătea în fața ușii, strângând clanța atât de tare încât i se albiseră degetele. În cap îi vuia un zgomot surd, ca un radio vechi dat la maximum, și prin acel fâșâit nu reușea să prindă niciun gând limpede. Simțea cum totul în interiorul ei se strânge — nu de dorința de a țipa, nu de furie, ci de o durere grea, adâncă, care nu o lăsa nici să inspire, nici să expire în voie. Și totuși nu a deschis ușa. A făcut un pas înapoi, încet, și s-a așezat pe marginea canapelei, de parcă picioarele i-ar fi cedat brusc.
Sunetele din camera fiului deveneau tot mai clare, iar fiecare secundă se întindea chinuitor de mult. „Nu poate fi el… nu Andrei…” încerca să se convingă, dar în adâncul sufletului știa deja adevărul. În treizeci și cinci de ani de căsnicie îi învățase pașii, respirația, chiar și felul în care își dădea jos geaca. Era el. Nu putea greși.
A închis ochii și, deodată, și-a amintit acea seară după bal, când stăteau în fața blocului. Atunci Andrei tăcea la fel, fără să știe ce să spună, și doar îi ținea mâna strâns. În acel moment era sigură că acel om nu o va trăda niciodată. „Cum am ajuns aici?” i-a trecut prin minte.
Timpul părea să se fi oprit. Lidia nu știa cât trecuse — zece minute sau o oră. La un moment dat, zgomotul s-a stins. S-au auzit voci înfundate, apoi un râs ușor. Inima i s-a strâns dureros. Și atunci a simțit o liniște ciudată, aproape rece. Nu mai erau lacrimi, nu mai era isterie — doar claritate.
Ușa camerei fiului s-a deschis. Lidia a rămas pe loc, în semiîntuneric, fără să se miște. A văzut siluetele — Andrei și o femeie. Ea era mai scundă, suplă, cu părul închis la culoare prins neglijent. A spus ceva încet, iar Andrei a zâmbit. Lidia a recunoscut imediat acel zâmbet. Era același de acum douăzeci, treizeci de ani. Doar că acum îi părea străin.
— Rămâi? — a întrebat Andrei încet.
— Nu, trebuie să plec — a răspuns femeia. — E deja târziu.
S-au apropiat de ușă. În acel moment, Lidia a aprins lumina.
Amândoi au tresărit. Femeia s-a întors brusc, iar Andrei a rămas nemișcat, ca lovit. Pe fața lui au apărut toate deodată — teamă, confuzie și abia apoi înțelegere.
— Lidia… — a șoptit el.
Tăcerea a căzut grea în încăpere. Femeia și-a ferit privirea, și-a aranjat părul și a făcut un pas spre ieșire.
— Eu… mai bine plec — a murmurat.
Lidia nici măcar nu s-a uitat la ea. Privirea îi era fixată doar pe Andrei. Femeia a trecut pe lângă ea în grabă, iar după câteva clipe ușa de la intrare s-a închis.
— Tu… când ai venit? — a întrebat Andrei, încercând să-și revină.
Lidia s-a ridicat încet. Nu țipa, nu plângea. Vocea ei era calmă, dar rece.
— Destul de devreme încât să înțeleg totul — a spus încet. — Mai mult decât crezi.
Andrei și-a plecat privirea, trecându-și mâna peste față, de parcă ar fi vrut să șteargă realitatea.
— Lidia, ascultă… nu e ceea ce pare…
Ea a zâmbit. Pentru prima dată în acea seară.
— Nu e? — a întrebat. — Și ce ar trebui să pară, Andrei? Că doar o ajutai să aranjeze camera fiului nostru?
El a tăcut. Iar tăcerea lui spunea mai mult decât orice explicație.
Lidia s-a apropiat de masă, a deschis sertarul și a scos pliculețul. L-a pus în fața lui.
— Îl recunoști? — a întrebat.
Andrei s-a uitat înăuntru. Un fir lung de păr închis la culoare.
— De când? — a întrebat Lidia încet.
El nu a răspuns imediat. Doar a oftat greu.
— De câteva luni — a spus în cele din urmă.
Lidia a dat din cap, ca și cum ar fi auzit ceva ce știa deja.
— De câteva luni… — a repetat. — Și în tot acest timp mă priveai în ochi, spuneai că mă iubești, mâncam împreună… și apoi mergeai la ea?
— Nu am plănuit… — a început Andrei, dar s-a oprit.
— Desigur că nu — l-a întrerupt Lidia. — Așa ceva nu se plănuiește niciodată. Se întâmplă pur și simplu. Convenabil, nu?
Andrei a făcut un pas spre ea.
— Lidia, m-am pierdut. Nu am vrut să te rănesc. Nu e ceva serios.
Ea l-a privit și el s-a oprit.
— Nu e ceva serios? — a spus încet. — Treizeci și cinci de ani sunt ceva serios. Iar asta… nu e?
Lidia a simțit cum în ea se naște ceva nou — nu durere, nu furie, ci hotărâre. Rece și clară.
— Știi ce e cel mai ciudat? — a spus ea. — Nu sunt geloasă. Deloc. Doar un gol. Ca și cum tot ce a fost a dispărut pur și simplu.
Andrei a ridicat privirea.
— Lidia, hai să vorbim liniștit. Putem repara totul.
— Nu. Tu deja ai reparat totul. Singur.
El nu a găsit cuvinte.
Lidia a intrat în dormitor, a deschis dulapul și a scos valiza. Andrei a urmat-o.
— Îmi strâng lucrurile — a răspuns calm.
S-a oprit și l-a privit.
— Acolo unde nu va trebui să-mi împart viața cu trădarea.
Andrei s-a apropiat.
— Nu face asta. A fost o greșeală. O să închei totul. Îți promit.
Lidia a zâmbit — sincer, dar fără căldură.
— Andrei, tu deja ai încheiat ceva. Doar că nu cu ea. Cu mine.
El s-a așezat pe pat, de parcă puterile îl părăsiseră.
Lidia își făcea bagajul încet, fără grabă. Fiecare mișcare era precisă. Nu a luat mult — doar strictul necesar. Documente, câteva haine, lucruri de bază. Restul își pierduse brusc importanța.
— Și noi? — a întrebat Andrei încet.
Lidia a închis valiza și l-a privit.
— Noi nu mai existăm — a spus simplu.
În vocea ei nu era dramă. Doar un fapt.
A trecut pe lângă el, și-a luat paltonul, și-a încălțat pantofii. La ușă s-a oprit o clipă.
— Știi, eu chiar am avut încredere în tine — a spus încet, fără să se întoarcă. — Poate că asta a fost greșeala mea.
Ușa s-a închis încet.
Andrei a rămas singur în apartamentul care cu câteva ore înainte fusese casă.
Acum părea gol și străin. A rămas nemișcat și abia atunci a început să înțeleagă ce pierduse.
Lidia a ieșit afară. Aerul era răcoros, mirosea a primăvară. A inspirat adânc, ca și cum pentru prima dată după mult timp.
Durerea nu dispăruse. Dar lângă ea apăruse ceva nou — libertatea.
Și pentru prima dată după treizeci și cinci de ani a simțit că viața ei îi aparține din nou doar ei.
Fii primul care comentează