Soțul meu a trântit ușa spunând: „O să-ți fie dor de mine!” Când s-a întors, a înțeles că a mers prea departe…

— Alo? — vocea mea suna vioaie, iar în fundal se auzea muzică, ca și cum nu m-aș fi aflat în mijlocul unei drame de familie, ci la o mică petrecere.

— Irina? Unde ești? Sunt acasă! — izbucni Andrei indignat. — M-am întors și tu nu ești! Și nu e nimic de mâncare! Și… unde e aparatul de cafea?!

Am făcut o scurtă pauză, ca și cum i-aș fi dat timp să înțeleagă dimensiunea situației. Apoi am spus calm: „Oh, Andrei. Te-ai întors? Ce frumos. Știi, eu am decis să urmez sfatul tău. Să-mi fie dor de tine. Ți-amintești, tu ai spus asta.” La capătul celălalt al firului s-a lăsat liniștea. Andrei tuși ușor și întrebă mai puțin sigur: „Unde ești acum? La o prietenă? Sau la mama ta?” Am zâmbit. „Și contează? Important e că mă odihnesc. Știi ce e curios? Când nimeni nu aruncă șosete prin casă și nu întreabă la fiecare jumătate de oră ce e de mâncare, viața devine… surprinzător de liniștită.”

Între timp, Andrei se plimba prin apartament ca un inspector după o catastrofă. În dulap jumătate dintre rafturi erau goale. În bucătărie dispăruseră cănile mele preferate și toate borcănașele acelea cu sosuri pe care el le numea mereu „prostii inutile”. A deschis frigiderul și a găsit doar un borcan de muștar și o sticlă de apă minerală. În vocea lui nu mai era furie, ci nedumerire: „Irina… tu ai plecat de acasă?” Am oftat. „Să spunem că mi-am luat o pauză. Tu voiai libertate, nu-i așa? Am decis că n-ar fi corect să te lipsesc de ea. În plus, mama mi-a propus o idee bună: să stau o vreme la ea.”

Andrei s-a așezat pe scaunul din bucătărie, care dintr-odată i s-a părut rece și incomod. „Stai… dar lucrurile tale? De ce nu mai sunt?” I-am răspuns cu același calm: „Pentru că le-am luat. Lucrurile mele, bineînțeles. Și aparatul de cafea. L-am cumpărat din bonusul meu.” Andrei a râs nervos, încercând parcă să readucă conversația la normal. „Irina, glumești, nu? Nu am plecat pentru totdeauna. Doar m-am enervat. Știi cum sunt.” Am râs încet, iar râsul meu l-a făcut să se încordeze. „Oh, știu foarte bine cum ești. 

Tocmai de aceea am decis așa. După zece ani de căsnicie am înțeles un lucru simplu: uneori trebuie să le dai oamenilor exact ceea ce cer. Tu ai cerut libertate. Iat-o.”

Andrei a început să meargă prin apartament din ce în ce mai repede, de parcă ar fi căutat ceva care să demonstreze că totul este doar o glumă proastă. Dar nu a găsit nimic. „Irina… vorbești serios?” a întrebat în cele din urmă, cu voce joasă. „Absolut.” A urmat o pauză, apoi el a spus: „Deci… mă dai afară din casă?” I-am răspuns liniștită: „Nu, Andrei. Eu nu dau pe nimeni afară. Tu ai fost cel care a trântit ușa și a plecat. Îți amintești? Spunând că o să-mi fie dor de tine.”

La capătul celălalt al firului a urmat o tăcere lungă. Apoi Andrei a vorbit din nou, iar în vocea lui nu mai era nici furie, nici orgoliu rănit. „Irina… am greșit.” Nu am răspuns imediat. Pe fereastră treceau mașini, în bucătăria mamei mele se auzea clinchetul ceștilor, iar totul părea ciudat de liniștit. „Problema nu este că ai plecat,” am spus în cele din urmă. „Problema este felul în care ai plecat. Ca și cum eu ar fi trebuit să stau aici și să aștept să te întorci ca un erou.”

Andrei a oftat. „Ai dreptate.” Am rămas câteva clipe în tăcere. Apoi a întrebat încet: „Te vei întoarce?” Am zâmbit, deși el nu putea să mă vadă. „Nu știu. Acum mă simt bine. Nu există grabă, nu există certuri, nimeni nu întreabă la fiecare cinci minute unde sunt lucrurile lui. Uneori oamenii au nevoie de timp ca să înțeleagă ce vor cu adevărat.”

Andrei s-a sprijinit cu coatele de masa din bucătărie și și-a ascuns fața în palme. Și-a amintit ultimele zile petrecute la mama lui: diminețile cu zgomotul oalelor, sacii cu orez vechi pe care trebuia să-i sorteze, reproșurile nesfârșite. Și dintr-odată a înțeles ceva simplu. Tot ceea ce i se părea până atunci firesc — cina pe masă, casa curată, liniștea — nu se întâmpla de la sine. Irina făcea toate acestea.

„Mă voi schimba,” a spus în cele din urmă încet. „Vom vedea,” am răspuns blând. „Astfel de lucruri nu se spun. Se dovedesc.”

După conversație, Andrei a rămas mult timp în bucătărie, în semiîntuneric. Apartamentul părea dintr-odată gol și străin. S-a ridicat, a deschis frigiderul și a văzut din nou același borcan de muștar. A oftat, a luat telefonul și a comandat o pizza. În timp ce aștepta curierul, liniștea casei l-a învăluit. Era aceeași liniște care, cu câteva zile înainte, i se păruse o victorie atunci când trântise ușa și plecase. Acum însă suna altfel. Semăna mai mult cu o lecție. Și tocmai în acel moment Andrei a înțeles în sfârșit că fraza „o să-ți fie dor de mine” funcționează uneori cu totul altfel decât își imaginează cel care o rostește.