M-a lasat și a fugit la alta. Iar după cinci ani s-a târât înapoi: „Tu ești singura mea, regina mea!”

— Bună, Ania… pot să-ți spun așa? — vocea lui Pavel era ezitantă, dar caldă.

— Așa mi-a fost numele și acum cinci ani, nu? — răspunse ea, calm, dar cu un nod în gât.

Se lăsă o tăcere ciudată. Ania stătea în bucătărie, cu telefonul lipit de ureche și privirea pierdută în frunzele căzute de pe vechiul arțar.

— Știu că n-am niciun drept să-ți cer nimic… dar aș vrea să te văd. Măcar o dată.

Ania oftă.

— Ce s-a întâmplat, Pavel? Vika nu te-a mai vrut? Ai obosit de viața aia “nouă”?

— Am greșit. Am crezut că o iau de la capăt… dar nu m-am găsit niciodată acolo. Tu… tu mi-ai lipsit în fiecare zi.

— Da? Cinci ani ți-a luat să-ți dai seama?

— N-am știut cum să mă întorc. Am fost laș. Am crezut că tu n-o să vrei niciodată să mă auzi.

— Și n-ai fost departe de adevăr, Pavel…

El tăcu. Se auzea cum își drege glasul.

— Doar… lasă-mă să vin. Să-ți spun ce n-am avut curajul atunci. Și dacă vrei, nu mă mai vezi niciodată.

Ea se ridică de pe scaun, se plimbă încet prin cameră. Inima îi bătea în piept neregulat, ca atunci când citea scrisorile mamei ei, după ce murise.

— Mâine dimineață. La nouă. Dar nu-ți face iluzii. N-am nimic de oferit.

— Doar vreau să te văd. Mulțumesc, Ania…

Pavel ajunse la timp. Purta același palton gri pe care îl avea în ultimul lor an împreună. Părea mai slab, avea părul grizonat și o privire obosită, dar sinceră.

Ania îi deschise ușa fără zâmbet, dar și fără ură.

— Intră. Nu te țin mult.

— Mulțumesc.

Se așezară la masa din bucătărie, unde cândva beau ceaiul împreună. Ea îi puse o cană cu ceai — același, Ceylon cu bergamotă. Reflex, poate.

— Nu știu de unde să încep, — spuse el, uitându-se în cană.

— Nu începe. Spune direct de ce ai venit.

— Am venit… să-ți cer iertare. Nu pentru că merit. Ci pentru că ți-o datorez.

— Asta trebuia s-o spui în 2019.

— Atunci eram prost. Egoist. Mă simțeam tânăr lângă ea. Mă mințeam că am nevoie de o viață nouă. Dar n-a fost iubire, Ania. A fost un vis gol.

Ea îl privi lung.

— Și crezi că mie mi-a fost ușor? Crezi că n-am urlat în pernă în fiecare noapte? Că nu m-am întrebat ce-am greșit? Că nu m-am simțit respinsă, înlocuită?

— Știu… Și mă doare.

— Nu. Nu știi. Și nici n-o să știi. Dar apreciez că ai avut curajul să vii.

Tăcere. Doar vântul care mai flutura perdeaua.

— Vreau să repar… ce se mai poate repara. Să fiu aici, dacă ai nevoie de ceva. Nu cer să mă ierți. Doar să nu mă alungi.

Ania închise ochii o clipă.

— Timpul nu se mai întoarce, Pavel. Ce-a fost, a fost. Dar nu sunt din piatră. Poți să treci din când în când. Să bem un ceai. Atât.

El înclină capul.

— E mai mult decât meritam. Mulțumesc.

Când plecă, Ania nu plânse. Nu zâmbi. Doar respiră adânc. Simți că, în sfârșit, o ușă veche și grea din inima ei s-a închis. Nu cu zgomot, ci cu liniște.

Viața mergea înainte. Și nu-l mai aștepta pe Pavel în fiecare dimineață. Dar poate, uneori, îi va deschide ușa. Nu pentru trecut. Ci pentru pace.