Bărbatul s-a întors acasă… și a amuțit — soția lui stătea liniștită la ceai cu amanta lui…

Bucătăria era cuprinsă de o liniște ciudată. Parcă lumea se oprise între două respirații. Doar lingurița Irinei lovea din când în când ceșcuța — un sunet slab, dar care pentru Radu bătea în tâmple ca un ciocan.

Vera stătea dreaptă, calmă, cu o demnitate rece cum Radu nu o mai văzuse la ea. Irina era relaxată, aproape sfidătoare, cu capul sprijinit într-o mână. În privirea ei se citea limpede: „Ei, dragul meu? Nu la asta te-ai așteptat, așa-i?”

— Radu — spuse în cele din urmă Vera, cu o voce liniștită, dar tăioasă ca lama —, voiai să spui ceva? Te-am auzit în hol că delegația „s-a dus pe apa sâmbetei”. Cum așa?

Gâtul lui Radu era uscat. Timp de câteva clipe nu putu decât să clipească, incapabil să scoată un cuvânt.

— Păi… a fost… o încurcătură… — se agăță de prima minciună care-i veni în minte. — Clientul a amânat… pentru mâine… și… am decis să mă întorc…

— Aha — zâmbi Irina ușor, cu colțul gurii. — Te-ai întors… cu valiza?

Vera nu reacționă vizibil. Doar ridică ușor o sprânceană — infim, dar suficient ca să arate că vede tot.

— Ia loc — spuse ea.

Tonul nu admitea discuție. Radu se supuse. Se așeză pe un scaun puțin în lateral — nu lângă niciuna dintre ele. Arăta ca un străin în propria casă.

— Așadar — continuă Vera, — îmi explici, te rog, de ce prietena mea Irina a primit azi un telefon de la un bărbat cu voce identică cu a ta, care o alinta cu „pisicuța mea”, „pufoasa mea” și tot tacâmul?

Cuvântul prietena îl lovi ca un trăsnet. Radu simți cum i se strânge stomacul.

— Prietena?.. — abia reuși să articuleze.

— Da. — Vera confirmă. — Ne cunoaștem de trei luni.

Trei luni.

Vera și Irina.

Trei luni în care ele știau… iar el habar n-avea.

Privirea Verei îl fixa ca un ac.

— Nu ai înțeles încă, Radu? Irina n-a venit azi pentru tine. A venit pentru mine.

Irina oftă scurt.

— Sincer, nu voiam să joc rolul de amantă. Dar când Vera mi-a povestit tot… nu aveam cum să stau deoparte. Și atunci am decis împreună: să-ți facem un mic test.

În timp ce asculta, Radu simțea că se scufundă. Până și apelul acela care-l lăsase disperat… făcea parte dintr-un plan. Un plan în care el era doar pionul cel mai prost.

— Deci… toate astea… — șopti el.

— Da — răspunse Vera. — Eu bănuiam de mult. Dar nu voiam să te acuz fără dovezi. Și să știi ceva: niciun bărbat, oricât de șiret ar fi, nu poate păcăli intuiția unei femei.

rina puse ceașca jos.

— Și ca să fiu sinceră, Radu… nici nu te-ai ascuns prea bine. Scriai exact ca toți ceilalți „cuceritori”. A fost ușor.

Radu își prinse capul în mâini, aproape gemând.

— Verușca… te rog… nu face asta… Am greșit… nu se va mai repeta… mă schimb… numai nu…

Vera nici nu clipi.

— Greșeală? Greșeală e să uiți lumina aprinsă. Când cineva minte luni de zile, trăiește o viață dublă, inventează deplasări și joacă la două capete… asta nu e greșeală, Radu. E alegere.

Cuvintele îi intrară în piept ca un cuțit.

Irina se ridică încet.

— Dacă vreți, eu pot să plec. Mi-am făcut partea.

— Rămâi — spuse Vera. — El trebuie să audă tot.

Radu încercă să se ridice, dar Vera făcu un gest scurt cu mâna.

— Stai jos.

Și se așeză imediat.

Vera ieși câteva secunde din cameră și se întoarse cu un dosar alb. Îl puse în fața lui.

— Ce-i asta?.. — vocea lui tremura.

— Documente — spuse ea liniștită. — Sunt două săptămâni de când adun tot. Azi am primit ultimele confirmări. Conversațiile voastre. Pozele. Extrasele de apeluri. Și… — se uită la Irina — ajutorul prietenei mele a fost ultima piesă din puzzle.

Radu deschise dosarul. În interior — fiecare mesaj, fiecare apel, fiecare „pisicuța mea”.

— Cum… cum ai reușit…

— Nu subestima femeile, Radu — spuse Vera. — Mai ales pe cele pe care le-ai mințit.

Irina aprobă ușor.

— Ea doar a pus cap la cap tot. Tu deja îi dădusei toate indiciile.

Radu se lăsă în scaun, aproape prăbușit.

— Vera… te rog… să vorbim… mă schimb… îți promit… dă-mi o șansă…

Pentru prima dată Vera zâmbi. Un zâmbet blând… dar final.

— Radu… căsnicia asta s-a terminat. Tu ai distrus-o. Eu doar semnez finalul.

Îi întinse un pix.

— Mâine depun actele. Dar vreau ca semnătura să fie a ta. Să-ți asumi ceva măcar o dată în viață.

Radu luă pixul cu mâna tremurândă. Semnă.

Și în clipa aceea simți cum ceva din el se rupe definitiv.

Vera închise dosarul.

— Mulțumesc. Acum poți să-ți strângi o parte din lucruri. Restul le iei după ce finalizăm.

El o privea pierdut.

— Te rog… măcar să vorbim…

Vera dădu din cap.

— Am vorbit ani la rând. Tu doar nu ai ascultat.

Irina își luă haina.

— Atunci eu plec. Vera… ești o femeie puternică. Ai făcut bine.

— Mulțumesc — spuse Vera. — Și mulțumesc că m-ai ajutat.

Irina ieși. Ușa se închise cu un clinchet fin.

Radu rămase nemișcat. Ca o umbră rătăcită prin propria casă.

Vera făcu doi pași spre el.

— Știi ce doare cel mai tare? Nu că m-ai înșelat. Ci că ai crezut că nu voi observa. Că sunt mai proastă. Mai oarbă. Mai slabă.

Apoi se retrase un pas.

— Dar nu sunt. Și nu voi mai fi.

Radu întinse mâna să o atingă, dar ea se trase instinctiv.

— Pleacă — îi spuse încet. — E singurul lucru pe care îl mai poți face bine acum.

După douăzeci de minute, ușa se închise în urma lui. Era cu același troller cu care pornise să o trădeze. Acum nu mai simboliza decât propria lui cădere.

În interior, Vera se sprijini de masă. Mâinile îi tremurau puțin, dar privirea îi era limpede. Trecuse prin furtună.

Și rămăsese în picioare.

Viața ei mergea mai departe.

Dar fără el.

SFÂRȘIT