Andrei stătea nemișcat, cu ochii închiși, încercând chiar să-și controleze respirația ca să nu se dea de gol. Înăuntrul lui însă, tensiunea creștea tot mai mult, ca un zgomot surd care nu mai putea fi ignorat. A auzit ușa închizându-se, apoi vocea Ioanei în coridor. Vorbea aproape în șoaptă, dar în liniștea biroului fiecare cuvânt se auzea clar.
— Alo… dumneavoastră sunteți? Da… sunt eu… — vocea ei a tremurat pentru o clipă, apoi s-a stăpânit. — Nu se simte bine. Nu răspunde… da, i-am verificat pulsul… există, dar e foarte slab…
Corpul lui Andrei s-a încordat. Se aștepta la panică, poate la un apel la ambulanță. Dar ceea ce a auzit apoi l-a făcut să-și încleșteze maxilarul.
— Nu… nu pot chema medicii acum… dumneavoastră ați spus că, dacă se întâmplă ceva, să vă sun mai întâi pe dumneavoastră…
În interiorul lui parcă s-a rupt ceva. „Pe cine — dumneavoastră?..” i-a trecut prin minte, în timp ce un fior rece i-a străbătut spatele.
— Da, înțeleg… — a continuat Ioana și mai încet. — Doar că nu credeam că se va întâmpla atât de repede…
Andrei abia se abținea să nu deschidă ochii. Gândurile i se învârteau haotic. Cineva îi dăduse instrucțiuni? Cineva pregătise totul dinainte? Înseamnă că, în tot acest timp… ea nu fusese doar o simplă secretară?
— Bine… voi face cum ați spus… — vocea ei devenise și mai controlată. — Dar dacă își revine mai repede?..
O pauză scurtă, încărcată.
Apelul s-a încheiat. Andrei a simțit cum inima începe să-i bată mai repede. Nu mai era doar un joc — adrenalina era reală. După câteva secunde, ușa s-a deschis din nou, iar pașii ușori ai Ioanei s-au apropiat. Erau aproape imperceptibili, dar el îi simțea prezența ca pe ceva concret.
A trecut o secundă, apoi încă una, iar Ioana a oftat încet.
— Deci… s-a întâmplat… — în vocea ei nu era panică, ci o oboseală grea, reținută.
S-a aplecat mai aproape, iar Andrei i-a simțit respirația.
— Îmi pare rău… — a șoptit abia auzit.
Tocmai acel cuvânt l-a făcut să deschidă ochii brusc. Ioana a făcut un pas înapoi, cu ochii larg deschiși de surpriză.
— Dumneavoastră… sunteți conștient?!
Andrei s-a ridicat în scaun și a privit-o fix, rece.
— Pe cine ați sunat?
Tăcerea s-a așternut imediat între ei. Ioana nu a răspuns pe loc, părea că își alege cuvintele.
— Am auzit tot — a continuat el. — Cine v-a dat instrucțiuni? Cine v-a spus să nu chemați medicii?
Ea și-a coborât încet privirea. În acel moment, Andrei a înțeles că nu se înșelase.
Ioana a tras aer adânc în piept, apoi l-a privit din nou. În ochii ei nu era frică, ci o liniște obosită.
— Mama dumneavoastră — a spus încet.
Lumea parcă s-a oprit pentru o clipă.
— Am sunat-o pe mama dumneavoastră — a repetat ea calm.
Andrei s-a ridicat brusc.
— Aveți — a răspuns Ioana la fel de liniștit. — Doar că nu mai vorbiți de ani de zile.
Cuvintele acestea l-au lovit mai tare decât se aștepta.
— Nu. Nu lucrez aici întâmplător.
În interiorul lui s-au amestecat tensiunea și ceva mai vechi, mai profund.
— Atunci explicați. În detaliu.
Ioana a dat din cap și a făcut un pas înapoi.
— Cu câteva luni în urmă, m-a contactat o femeie în vârstă, foarte hotărâtă. Știa totul despre dumneavoastră — unde lucrați, cum trăiți, ce obiceiuri aveți.
Andrei și-a strâns pumnii.
— Mi-a spus că v-ați pierdut încrederea în oameni. Că nu mai credeți în nimeni și că asta… vă distruge încet — a spus Ioana calm, dar ferm.
Andrei a zâmbit amar.
— Foarte emoționant.
— Nu mi-a cerut să vă spionez — a adăugat Ioana. — Mi-a cerut altceva.
Ioana l-a privit direct în ochi.
— Să aflu dacă mai sunteți capabil să aveți încredere în cineva.
Andrei a rămas nemișcat. Cuvintele acelea au nimerit exact unde trebuia.
— De aceea m-a făcut să vă angajați?
Andrei a început să se plimbe nervos prin birou.
— Și ce trebuia să faceți? Să așteptați să cedez?
— Nu. Mi-a spus doar să lucrez cinstit și, dacă ajungeți într-o situație vulnerabilă, să fac ceea ce este corect.
— Și pentru dumneavoastră corect a fost să nu chemați ambulanța?
— Am vrut. Imediat. Dar ea mi-a spus că uneori aveți stări rele din cauza stresului și că cel mai important este să nu intru în panică.
Andrei s-a încruntat.
— Da. Își face griji pentru dumneavoastră.
Tăcerea s-a așternut din nou. Andrei s-a lăsat încet pe scaun. În mintea lui au apărut ani întregi de amintiri: certuri, cuvinte grele, momentul în care a rupt orice legătură.
— De ce nu m-a sunat ea însăși? — a întrebat încet.
Ioana a zâmbit trist.
— Pentru că nu ați fi răspuns.
Andrei și-a coborât privirea. Era adevărat.
— Mi-a spus un lucru înainte să accept acest job — a continuat Ioana.
— „Nu este un om rău. Doar a încetat să creadă că există oameni care nu îl vor trăda.”
Andrei a închis ochii. În el s-a mișcat ceva diferit — nu furie, ci un sentiment greu și cald în același timp.
— Credeam că toți vor doar să profite de mine… — a spus încet.
— Uneori se întâmplă. Dar nu întotdeauna — a răspuns Ioana calm.
— Dumneavoastră nu ați profitat.
Ioana a ridicat ușor din umeri.
— Pentru că nu sunt așa.
Andrei a schițat un zâmbet slab.
— Sau pentru că mama mea era în spatele dumneavoastră?
Ioana a dat din cap.
— Dacă aș fi fost așa cum credeți, nicio mamă nu m-ar fi oprit.
Cuvintele ei erau prea sincere ca să fie o minciună. Andrei a privit-o mult timp, apoi a întrebat încet:
Andrei a tras adânc aer în piept.
— Dați-mi numărul ei.
Ioana a scris numărul pe o foaie și i l-a pus în față. El l-a privit îndelung, apoi a luat telefonul și a format.
Semnalele păreau nesfârșite.
— Alo?.. — s-a auzit o voce slabă și tremurată.
Andrei a închis ochii.
La celălalt capăt s-a făcut liniște, apoi s-a auzit un suspin. Andrei a strâns telefonul și în acel moment a înțeles un lucru simplu, pe care îl ignorase prea mult timp: nu toți oamenii intră în viața noastră ca să ne trădeze. Unii vin ca să ne aducă înapoi la noi înșine.
Fii primul care comentează